Problema dezvoltării şi validării experimentale a unor procedee care să servească la evaluarea capacităţii de deplasare laterală a elementelor structurale devine din ce în ce mai importantă pe măsură ce metodele de proiectare sau evaluare a structurilor bazate pe deplasare intră tot mai mult în practica cotidiană.
În mod obişnuit acţiunea seismică a fost reprezentată în calculele de evaluare prin intermediul unor forţe laterale cu caracter convenţional. Verificarea în termeni de rezistenţă nu este insă semnificativă pentru că factorul de comportare q (sau factorul de reducere Ψ) nu poate fi estimat cu un grad suficient de încredere.
In literatura de specialitate sunt disponibile numeroase procedee pentru determinarea relaţiilor forţă deplasare pentru elementele de beton armat. Aceste procedee se bazează fie pe formulări analitice, fie rezultă din prelucrarea unor studii experimentale extinse. Pentru secţiuni de formă şi armare oarecare se poate face pe baza considerării simultane a condiţiilor statice, geometrice şi a legilor de comportare a materialelor (oţel, beton).
Pornind de la diagrama moment curbură pentru un element dat se poate determina diagrama forţă deplasare în regim de încărcare monoton-crescătoare, dacă se cunoaşte distribuţia curburii pe lungimea elementului. Distribuţia curburii este uşor de anticipat în cazul domeniului de comportare elastică.
Norma europeana EN1998-3 destinata evaluării seismice a structurilor existente propune o serie de relaţii pentru determinarea deformaţiei ultime a elementelor structurale din beton armat.
Ghidul japonez de proiectare AIJ Structural Design Guidelines for Reinforced Concrete Buildings prevede o metodă prin care deplasarea ultimă a unui element de beton armat (de tip grindă sau stâlp) este considerată a fi cea care corespunde intersecţiei curbei ce descrie comportarea la moment încovoietor, Vf-Δ, cu legea de comportare care descrie variaţiei forţei tăietoare capabile funcţie de deplasarea impusă, Vu-Δp.
Profesorul Mete A. Sozen propune o metodă de calcul a deplasărilor capabile bazată pe descompunerea rotirii în trei componente „independente” pentru care se admit relaţii de calcul simplificate
J. Moehle şi K. Elwood au propus o ecuaţie pentru determinarea deplasării asociate pierderii capacităţii de rezistenţă la forţă laterală pentru stâlpi la care influenţa forţei tăietoare este semnificativă stabilita prin prelucrarea datelor obtinute experimental.
Bozorgnia Y. (editor), Bertero V. (editor), Earthquake Engineering: From Engineering Seismology to Performance-Based Engineering, CRC Press, 2004
Calculul elementelor de beton armat solicitate la compresiune excentrică oblică este redus de multe ori in practica de proiectare la un calcul pe direcţiile principale ale secţiunii elementelor.
Influenţa acestei simplificări asupra rezultatelor obţinute este neglijabilă doar atunci când răspunsul elementului urmăreşte direcţia acţiunii, sau atunci când elementul considerat este dezvoltat predominant pe o anumită direcţie (pereţi).